Poezie+Aikido=Viata

Viaţa!

Ne intrebăm ce este viaţa? În mintea noastră sunt mii de întrebări în ziua ce se duce, sunt mii de întrebări în noaptea ce se scurge, o Doamne, viaţa trăită în timp, aceeaşi: viaţa, adusă pe pământ, oare de cine? Sunt multe răspunsuri care mi le fac cadou, aşa, singură, numai să mă simt bine şi să mă încurajez, întotdeauna mă încurajez, stând în fotoliul meu colorat şi sorbind o cafea fierbinte sau afară în bătaia vântului, în bătaia soarelui sau…în bătaia vorbelor şi a privirii oamenilor.

Da domnilor, ochii oamenilor, au o putere de neiertat, au mii de înţelesuri, au frumuseţe şi dragoste şi brusc au ceva ce nu pot întelege, e acolo un ceva, sunt răi şi atunci îi evit, eu, privesc doar oamenii buni şi îmi rămâne binele în creierul meu hrănit de căldura Universului, acumulată de-a lungul timpului, îmi rămâne iubirea pentru sute de generaţii care vor veni odată şi o dată şi care mă vor privi în timp, fie ele, generaţiile din TOPLEŢ, sau LUGOJ, din ROMÂNIA sau din lumea asta mare, eu, defapt iubesc viaţa, am iubit-o de când am învăţat cum mă cheamă, mă întrebau vecinii, rudele, prietenii părinţilor mei cum te cheamă pe tine fată? eu, o fiinţă mică cu trei ani în spate şi un batic înfăşurat în jurul capului şi al gâtului spuneam: mă cheamă MARIA dar părinţii îmi spun MARIANA şi…mă bucuram că mă cheamă MARIA şi că am fost întrebată şi că eram băgată în seamă, simţeam bucuria în orice, prindeam şmecheriile vieţii din zbor şi începeam să o iubesc, am iubit-o de cand am făcut primii paşi şi tot eu, primind atâta iubire o fac cadou, o fac cadou lumii întregi şi spun în litere mari şi groase că dragostea, energia pozitivă, armonia, liniştea, parfumul vieţii mele colorate vin din traiul meu de zi cu zi cu…un sensei, un soţ, un bărbat, un om adevărat, un om care ştie ce înseamnă să mergi mai departe cu gânduri bune, un om care iubeşte oamenii şi care işi împarte viaţa cu mine, o femeie simplă si…cu artele martiale.

Intotdeauna am simţit că ziua e la fel ca noaptea, ele sunt surori, doar că se întâlnesc o singură dată şi atunci îşi spun la revedere sau pe curând!
Să fiu iubită de pământul pe care îl calc?
Să fiu iubită de cerul prea curat pentru ochii noştrii sfidători?
Să fiu iubită de viaţă şi de soartă?
Toate aceste întrebări şi răspunsuri le pun în poezia vieţii mele, poezia care uneşte binele cu răul formând un final fericit, poezia care ne cheamă şi ne îndeamnă la ani şi ani de trăiri miraculoase, de aventuri şi iubiri curate, poezia care ne cântă imnul omenirii şi care în fiecare dimineaţă ne aruncă rimele în patul nostru cald spunându-ne: trezirea, armonia îţi bate la uşă!
Dar, atenţie oameni buni, nu putem fi iubiţi dacă nu vrem, dacă nu ne dorim, trebuie să-ţi doreşti un lucru pentru a ţi se îndeplini.

Mă întreb ce anume suntem, în afară de faptul că ne spunem oameni, pentru că starea mea de bine e vie şi energică, e curată şi strălucitoare, e prea mirifică atunci când îmi întind braţele spre Dumneazeu spunându-i a nu ştiu câta oară că îl iubesc, da prieteni, îl iubesc pe el, entitatea din mintea mea şi apoi îl mai strig odată întorcându-l din drum că mai iubesc pe cineva dar, nu numai cu mintea ci şi cu trupul meu dezlănţuit, cu sufletul meu curajos, cu inima mea veselă, îl iubesc pe el, pe sensei, apoi rămân amorţită cu ochii lipiţi de norii alburii căutând nişte stropi de ploaie pentru a-mi curăţa mâinile şi a-mi stinge pasiunile înflăcărate de zi cu zi, pasiuni ce-mi iau prea mult din timpul meu şi care nu mă lasă să-mi exprim în vorbe fericirea mea cu omul de langă mine, cu senseiul care este aici, acum, în viaţa mea şi care se face deseori nevăzut lăsându-mă să înţeleg singură viaţa, dar, cu indicii de la el, cu puterea şi dragostea lui, dăruindu-mi inspiraţie în scrierile mele.

Viaţa trăită alături de un sesei, aş putea să o spun în câteva cuvinte, aşa simplu, că e frumoasă şi gata, aş termina povestea dar, în adâncul sufletului meu sunt mii de scrisori adresate vieţii, adresate oamenilor, scrise pentru dragostea dintre doua fiinţe, sunt prea multe scrisori adresate iubirii şi armoniei şi atunci cum să nu spun mai departe, mai ales că trăiesc, încă mai trăiesc! Cum să nu arăt oamenilor că AIKIDO şi POEZIA sunt cununate în biserica strămoşilor noştrii, aceia care au luptat pentru sfinţenie, modestie şi cinste.

Cel mai important lucru care vine, revine, pleacă şi apoi mă sună pe firul unui moment din viaţă este iertarea, cine nu intelege cuvântul este iertat dar acela care îl înţelege şi nu iartă, acela va răspunde sigur în faţa sorţii şi v-a fi controlat la infinit de lucrurile mărunte care trec şi ne lovesc, apoi se refac, dar, iertând şi iubind poţi trece neobservat prin faţa judecătorului şi iţi vezi de viaţă, de aceeaşi: viata, cu urcuşurile şi coborâşurile ei, cu ghinioanele şi norocul ei, cu trăirile ei prea intense câteodata, oh, cu tulburarea şi apoi linistea…cu iubirea!
De multe ori îmi spun că sunt o lighioană mică, făcută pentru a supravieţui şi atât!

Ei bine, mă pişc, mă trezesc dimineaţa cu razele soarelui plimbându-se pe obrajii mei şi mă bucur, mă bucur că sunt sărutată, mă bucur că sunt încălzită de trupul fierbinte de lângă mine, mă bucur că exist dragii mei cititori şi apoi iau foc atunci cand imi străpunge soarele inima, atunci când îmi spune omul care mă iubeşte: te iubesc!
El, un sensei, un om simplu ca şi mine, crescut la sat, minunatul nostru sat TOPLEŢ, acolo unde oamenii încă îşi mai hrănesc sufletul cu poveşti din bătrâni, acolo unde oamenii stau de vorbă cu natura, acolo unde oamenii nu te privesc ca pe un obiect ci ca pe un om, dar oare cum poate fi un om complicat?, eu, o femeie care trăieşte în lumea copiilor, o femeie care dă şansa celor din jur să fie mai buni, mai apropiaţi de divinitate arătându-le că există poezie, există arte marţile, există teatru, există muzică, există frumuseţe pe acest pământ.

De la simplitate plecăm toţi, doar ne naştem goi, hainele vin pe parcurs, ne iubim goi, atunci ne dovedim simplitatea din noi, ne pierdem sufletul gol, pentru vecie, deci să înţeleg că suntem complicaţi atunci când uităm de dragoste, de farmec şi fericire, de tremurul pielii, de bătăile inimii, de mâncărimea pielii, de ridicarea sprâncenii, chiar şi de repetatul unei fraze, spuse la întâmplare.

Un bărbat şi o femeie supravieţuiesc prin atingerea carnală, verbală şi prin mişcare, ne mişcăm pentru că aşa trebuie sau ne mişcăm pentru că suntem obligaţi să o facem, să mergem la servici, să ne menţinem drumul nostru spre cunoaştere, ne mişcăm la fel sau…ne mişcăm făcând sport sau făcând arte marţiale pentru că aşa vrem noi, pentru că undeva în subconştientul nostru şi-a făcut locaşul o luminiţă care nu se stinge niciodată şi care nu vrea să aibe culoare, ea doar stă aprinsă hrănindu-se cu energia trupului, energia unei vieţi trăite în armonie.

Când spun AIKIDO spun ARMONIE, sau invers dragii mei: când spun ARMONIE spun AIKIDO, defapt, e un singur cuvânt: IUBIRE!

Mereu vorbesc de armonie, armonia cu mine, armonia cu tine, armonia cu Universul şi îmi spun că fără armonia mea cu mine nu aş putea să supravieţuiesc, aş merge pe stradă cu cearcăne până în buze, aş lăsa vorbele să se târască în călcâiele mele, m-aş întinde ca o râmă şi acolo aş rămâne, defapt cred că aş putrezi, fără armonia mea cu mine, fără armonia mea cu tine!

Spun oamenii: dacă dragoste nu e nimic nu e, hai să fim sinceri, toţi ne gândim la dragoste, la iubire, toţi ne dorim acest lucru magic, toţi oamenii de rand doresc iubire sufletească şi trupească, iar călugării doar iubire de la Dumnezeu, dar îşi doresc, sunt mii de cuvinte care se rostesc mereu, mereu, unii le rostesc să nu uite că există iar alţii le spun din trăirile lor, din plasa lor cu amintiri, din gâtul lor uscat de atâtea urlete de drag sau…disperare, sau de ce nu de fericire.

Ştiu, doar şoptindu-mi cuvântul: armonie, mă înviorează şi mă ridic, da iubiţii mei prieteni, mă ridic şi plec, apoi, tot mergând pe stradă îmi zâmbesc şi mă felicit că iubesc, mă felicit că pot să iubesc oamenii, plantele, oxigenul dar mai ales pe sensei Daniel şi atunci salut toate vietăţile pământului, alea care îmi ies în cale spunându-le bună dimineaţa!

Eram mică, cred că aveam zece ani şi mergeam dintr-o parte a satului în alta, era primăvară şi soarele îmi încălzea creştetul capului, spatele şi faţa, simţeam căldura lui în mine şi respiram un aer îmbibat cu miros de flori, flori de pădure şi deodată am simţit ceva ce nu mi-am putut explica atunci şi oricat aş vrea să înteleg acum acea enigmă nu pot, am simţit pur şi simplu că mă contopesc cu acele raze de soare, cu căldura înmiresmată, cu soarele tot, am simţit că sunt răpită, doar pentru o clipă şi apoi mă lasă jos încet, încet, pentru a-mi urma destinul, eram o frunză care plutea aiurea şi care strălucea în verdeaţa ei ciudată, pot spune că am simţit o fericire interioară extraordinară care m-a urmărit ani de zile şi care mi-a dat curaj în drumul meu spre viată, spre o altă viaţă, spre lumină şi cunoaştere, spre trăiri şi credintă, spre omul iubit.

Adesea, stau dusă în imaginaţia mea, îmi formez o lume a mea şi acolo îmi clădesc un imperiu, fac ce vreau cu oamenii, ies pe uşa din faţă când sunt fericită iar când sunt necăjită ies prin spatele casei mele imaginare, defapt e o lume numai a mea în care totul e frumos, mai ales oamenii, hai să fim sinceri oare nu fiecare dintre noi are lumea lui în care se retrage atunci când vrea să se relaxeze, atunci când vrea să mediteze, iar aceia care nu-mi dau pace şi mă enervează, pe aceia îi sufoc cu gândurile mele răzbunătoare dar atât de înţelepte căci totul, totul devine armonie până la sfârşit şi…ies cu fruntea sus din imaginara mea viaţă.

Acel zâmbet, acel zâmbet care l-am primit atunci, la zece ani şi o primăvară m-a făcut să înţeleg oamenii şi viaţa, m-a făcut să iubesc animalele şi florile, pomii şi păsărelele, acel zâmbet primit de nicăieri sau de peste tot m-a făcut să-mi iubesc fiinţa, corpul, chiar şi glasul cu care ieşeam în evidenţă, da domnilor, acel zâmbet mi-a oferit o cale lungă, presărată cu clipe dragi şi cimentată cu o fericire, doamne…fericire care s-a născut atunci când l-am cunoscut pe el, un om destinat să practice aikido, el…sensei.

Un om care face arte marţiale şi care îşi dedică viaţa acestor lupte, este un om corect, cinstit şi curajos, demn şi înţelept, aikido nu este un sport este o artă care arată oamenilor ce înseamnă să fi curat, pur, să faci ca lumea din jurul tău să te iubească, să calci pământul apoi să-i dai un sărut şi să pleci mai departe, aikido înseamnă: ai=armonie, ki=forţa spirituală, do=cale, aikido este o artă care ne protejează psihicul, ne ridică moralul, ne calmează spiritele rele, ne ajută să gândim pozitiv, aikido, aşa cum am simţit de-a lungul anilor mi-a întărit cuvintele frumoase din inima mea aşezându-le în poezie ca mai târziu această poezie să primească viaţă, mi-a parfumat buzele oferind săruturi pătimaşe, mi-a legat sufletul de oamenii cunoscuţi sau necunoscuţi, aikido, fără să practic, doar am trăit în lumea artei, m-a întinerit spunându-mi în fiecare dimineaţă cât de sănătoasă sunt şi cât de iubită!

Iubesc!Am iubit şi iubesc!
Mă iubesc pe mine, îmi iubesc familia, iubesc muzica, iubesc toate florile şi ploaia şi frigul şi căldura, iubesc nebunia şi curioasă fiind iubesc lucrurile magice, iubesc oamenii buni dar şi pe cei răi pentru că mă inspiră, iubesc chiar şi prostia pentru că există, dacă nu ar exista nu am pune accent pe înţelepciune, de aceea iubesc totul dar cel mai mult râsul din inimă, îi iubesc pe aceia care zâmbesc, asta nu înseamnă că în lumea mea e doar roz, nuuuuuuu…am trăit şi clipe de despărţire, tata a murit în braţele mele, mama a murit cu gândul şi dorul după mine, dar, dragii mei pământeni, toate astea vin de la Dumnezeu şi noi nu trebuie decât să alegem, binele sau răul, iubire sau ură.

Ce drag îmi este să rostesc cuvintele astea, ce minunate sunt clipele când îndrăgostit fiind atingi omul de lângă tine, îl venerezi cu privirea ta înfometată şi apoi îi adulmeci celulă cu celulă fericirea contopirii, extazul, dar oare fără clipele astea ce ne-am face?

Toţi tânjim după fericire, după extaz, după dragostea apărută din senin, după aventură, după aşa zisul nou.
Întotdeauna noul ne urmăreşte, ne schimbă viaţa sau ne întăreşte psihicul, depinde cum facem alegerea, totul depinde de noi pentru că noi, oamenii căutăm să cunoaştem adevăratul sens al vieţii, noi oamenii ne direcţionăm anii după mintea curată şi după sufletul nostru bun, noi oamenii ne oferim o viaţă bună sau rea.

Spun AIKIDO, spun POEZIE şi mă uit la mine, mă studiez şi îmi dau seama că norocul e cu mine, îmi dau seama că optimismul din faţa mea îmi aparţine, îmi dau seama că exist şi supravieţuiesc obstacolelor fără să mă lupt, zâmbesc şi merg mai departe apoi îmi urmăresc paşii şi…mă bucur că exist!

Ani de zile acumulam proverbe, motouri, fraze cu înţeles, fel şi fel de poveşti adevărate trăite de noi, dar adevăratele fraze vin din interiorul nostru trăit şi ele spun adevărul despre noi, ele citesc şi sunt citite pe faţa noastră, ele ne dau de gol, defapt, atunci când oamenii sunt falşi au faţa schimonosită, au ochii tulburaţi şi se ascund, da prieteni, se ascund după gulerul de la cămaşa zilei, se ascund în şapca nopţii, dar ei nu-şi dau seama că se pierd, se pierd pe ei şi foarte greu se mai regăsesc, dacă se mai regăsesc.

Vorbeam de falsitate, e cel mai oribil lucru pe care ni-l putem face noi înşine, e lovitura care o dăm psihicului şi apoi fugim, ne ascundem, dar, vai cât de mult ne afectează asta, cât de tare ne distruge şi de multe ori ne pierdem, topindu-ne în lucruri aberante şi goluri, apoi dispărem, oricum apariţia şi dispariţia oamenilor e un caz astral, o minune Dumnezeiască,o enigma cerească.

Atunci când te ascunzi de tine şi de viaţa ta de zi cu zi, atunci când nu îţi recunoşti păcatele, greşelile, minciunile, atunci când ai dat naştere în mintea ta la două personaje atunci eşti un distrus şi drumul vieţii tale se îngustează, se îngustează atât de tare că numai ai loc să treci şi te asfixiezi, te sufoci, pentru că nu te mai regăseşti şi dispari pentru că lumea e făcută cu un scop, viaţa e făcută să fi natural, să accepţi personajul din tine, să mergi pe calea vieţii cu ochii deschişi şi fruntea sus, astfel încât legătura dintre om şi cer să fie mereu aprinsă şi să ardă, greşim pentru că trbuie să învăţăm din ele.

Am cunoscut pe cineva care îşi trăia viaţa în fals şi laudă iar atunci când mă întâlneam cu persoana respectivă îmi crea o stare de nervozitate şi dispreţ, pe loc, am înţeles că trebuie să evit astfel de oameni şi să nu am contact cu ei, în lumea ei erau doar paie şi benzină ca să poată aprinde focul, era scrum şi cenuşă până când s-a lovit, s-a lovit de zidul neterminat al vieţii şi a căzut, acum se caută, se strigă într-una dar nu se mai găseşte pentru că bila fermecată s-a spart, nu a ştiut să o ţină în mână, acum şi privirea o dă de gol pentru că: a fost odată ca niciodată…o iubire, o familie, o prietenie şi s-a dus…

Cred că te naşti cu lucrurile bune sau cu lucrurile rele, mai cred că te naşti cu nişte calităţi, nu pe toate le dobândeşti pe drumul vietii, a fi un om bun, asta nu vine numai din învăţăturile oamenilor din jur, sigur vine din interiorul nostru, tânăr sau bătrân. Sunt atâtea lucruri care vin din interiorul nostru, pe unele le accesăm iar pe altele le lăsăm să putrezească pentru simplul fapt că nu am avut curajul să le scoatem la lumină, adunând defecte şi defecte care ne umple mintea şi trupul cu impurităţi şi încă ceva: nu există oameni perfecţi!
De multe ori uit că suntem oameni şi ştiţi ce fac intru în pielea unui copac şi…ascult vântul, primesc ploaia în coaja mea, la rădăcină, îmi încălzesc tulpina şi mă joc alba neagra cu razele soarelui, punând frunzele martori la câştig.

Ascult vuietul pădurii noaptea în grădina de lângă casă, apoi intru în lumea animalelor şi le vorbesc dar mai mult le pun întrebari şi tot eu le răspund urmărindu-le prin pădure, copacii cu animalele au un ritual al lor, sunt mereu prieteni şi sunt mereu în căutarea fericirii, parfumul florilor de pădure le cimentează prietenia şi îi face mai puternici. Fericirea şi bucuria de a trăi e mult mai puternică acolo în pădure, merge-ţi şi vă veţi convinge oamenilor.

Acum, de exemplu, străbat cu mintea şi cu gândul pădurea, ating copacii, mă tăvălesc pe iarbă, mă joc cu iepurii sălbatici dar, atunci când sunt într-adevăr în mijlocul lor atunci simt adevărata fericire. Mă gândeam odată că fiecare firmă ar trebui să aibe o pădure a ei, sau să fie construite în mijlocul pădurii pentru că atunci oamenii ar fi mult mai sănătoşi, atunci fizicul şi psihicul lor ar fi verde, atunci am vedea ce mult înseamnă o oră, o oră să trăieşti printre copaci, animale şi flori, în bătaia soarelui, în mirosul frunzelor umede, în strălucirea stropilor de pe tulpinele copacilor iar parfumul florilor de pădure ne-ar face nemuritori, sigur am fi mai buni, mai trainici şi…ne-am iubi mult mai mult.

Dragii mei, acum vă trimit sărutul meu colorat şi îmniresmat de liliacul purtător de dragoste, iubire şi dorinţe crescut pe IORGOVANUL care păzeşte satul meu, TOPLEŢ, vă stropesc cu speranţele scăldate în apele CERNEI, vă dăruiesc gândurile mele îmbătate cu vraja câmpiilor şi a dealurilor ce înconjoară frumosul oraş LUGOJ, vă dăruiesc dimineţile şi serile calde, prietenoase, ce-mi stau de veghe în drumul finit al vieţii, vă ofer poeziile mele şi citindu-le veţi vedea ce mult vă iubesc!