Papusa vie

Hei, bărbat din pluş, femeia ta am fost odată,
Pictată cu iubire şi-n valuri de săruturi amendată,
Atinsă în priviri şi-nbrăţişări cu stropi de catifea
E-adevărat, bărbat de gumă, am fost femeia ta.

Trăiesc în tine, călcată de meduze şi uitată,
Cloceală de amor, în buze moi scăldată,
În raze aurii şi-n cremul mării de pe plajă,
Am stat de veghe-n timpuri, femeia ta de strajă.

Azi încă mai aud cum ticăie proverbul
Şi scot cuvintele din mine la repezeală, verbul,
Cum că o dragoste divină, iubire preacurată
Din mers mi-e înfăşcată de clipa amendată.

Am aprins o lumânare în suflet dar, s-a stins
Şi-am pus o floare-n inimă dar, nu s-a prins
Scăldată mi-am pus trupul la soare în pustiu
În lacrima din barbă, în golul din stomacul auriu.

Uitându-mă în zarea cenuşie îţi simt iar gustul
Stropită cu vin dulce şi tămâie îţi las doar ţie mustul
Cânt iar in plină stradă şi arde o dorinţă în mine
O oră şi nimic mai mult, o vreau numai cu tine.

Hei, bărbat din cârpe, trecut, de vremuri şifonat
Am fost femeia ta odată, arzând în clipe m-ai uitat.
Acuma taci şi uită-te cum lumina tainică s-a stins
Şi floarea mea a răsărit, iar sfânta lumânare s-a aprins.