Vanzatorul de iluzii

Sunt zile când mă ofilesc şi
rădăcinile mi se usucă sub cerul cenuşiu.
Atunci, paşii mei mă poartă
spre magazinul de iluzii
de la colţul străzii. Degetul mic
poleit cu aur, îmi arată oamenii…
Vai! Sunt oameni peste tot,
am crezut că sunt doar eu
pe lumea asta. Eu şi bucuriile mele,
eu şi dragostea mea.
Cu sfială, fără vlagă,
îi arăt că ştiu să închid ochii. Deodată
mă văd numai pe mine şi ies din întuneric.
Privesc taraba şi alerg spre ea ca să o ating.
O zgârii pentru ca lemnul să-mi rămână sub unghii,
să ştiu că există minunea, oamenii, iluzii şi, soarele…
Astăzi fac ce vreau, la fel şi mâine şi poimâine…
Am tot dreptul şi-apoi cine mă întreabă ceva?
A doua zi…din nou paşii mă poartă spre colţul străzii,
spre oameni, iluzii şi viaţă…
Mă uit în jur şi lumina trupului îmi zâmbeşte.
Posedată de trecut îmi scriu viitorul în paşii mei
ce mă duc spre colţul străzii , la vânzătorul de iluzii.
Mă pierd printre oameni şi urmez o cale unde
uitarea are farmecul ei,
unde iubirea se naşte de câte ori vrem,
unde fericirea ne îmbracă tăcerea în cuvinte,
în lacrimi, în gesturi copilăreşti,
în visele vânzătorului de iluzii.