Autobiografie

Numele de fată este TOMESCU, născută în Comuna TOPLEŢ, JUDEŢUL CARAŞ SEVERIN, la data de 05,02,1970
Clasele 1-8 le-am absolvit în satul natal, TOPLEŢ.
În anul 1988 am absolvit LICEUL “ŞTEFAN PLAVĂŢ” din ORŞOVA, JUDEŢUL MEHEDINŢI, şi în anul 1997 am absolvit UNIVERSITATEA “POLITEHNICA” TIMIŞOARA
FACULTATEA DE MECANICĂ , apoi din 1998 împreună cu soţul, DANIEL ROGOBETE, ne-am stabilit în oraşul LUGOJ, oraş micuţ,frumos,oraş pe care l-am îndrăgit imediat ce i-am descoperit locurile minunate care mă fac să mă simt un om tânăr , plin de viaţă, un om fericit.

-Sunt membru fondator al CENACLULUI “ANOTIMPURI”
În cadrul CENACLULUI se organizează: lansări de carte, spectacole de muzică folk, expoziţii de pictură, chiar şi demonstraţii de arte marţiale, soţul meu fiind instuctor de arte marţiale- aikido aikikai-şi în cadrul lansării de carte ”OAMENI şi TRĂIRI” precum şi ”IUBEŞTE-MĂ”, a avut loc şi o demonstraţie de arte marţiale juniori şi seniori ai CLUBULUI WAGO-KAN dar şi practicanţi din alte oraşe ale ţării noastre având stagiu de pregătire.
Este interesant: poezie şi arte marţiale, este interesant şi minunat fiindcă poezia se hrăneşte din armonia acestei arte marţiale: aikido, într-adevăr este o artă fiindcă cinstea şi curajul dăinuie peste tot iar frumuseţea versurilor colorează această artă purificându-ne cu nobleţea ei.

-Sunt actriţă amatoare la TEATRUL MUNICIPAL ”TRAIAN GROZĂVESCU” LUGOJ: am jucat în piesele- “URSITOARELE” de MIHAI EMINESCU, ”STEAUA FĂRĂ NUME” de MIHAIL SEBASTIAN, regia MARIA VORONCA.
Pot spune că teatrul şi poezia sunt surori gemene, nu pot trăi una fără alta, ele trăiesc în noi de mii de ani, sunt suflet şi farmec, sunt inimă şi tandreţe, sunt petalele de iubire care ne acoperă cărarea care duce spre viitor, drumul vieţii noastre.

Viaţa trăită în minunatul meu sat, m-a făcut să iubesc tot ce mă înconjoară, m-a făcut să apreciez lucrurile frumoase şi să-mi aduc aminte oriunde aş fi de pădurile pe care le cutreieram fiind copil, de livezile în care mă tăvăleam atunci când mă luau părinţii la a
adunat de fân, de cucuruzul galben pe care îl frângeam ca să-l mănânc fiert sau copt, de văcuţa mea înflorată cu care îmi petreceam câteodată dimineţile în vacanţă, ducând-o la păscut iar eu citeam pe iarba verde ascultând cântecele păsărelelor şi savurând mirosul florilor combinat cu mireasma frunzelor verzi din pădurea ce mă înconjura.

Adesea stăteam ore în şir în poieniţa mea cu ochii lipiţi de cer scriindu-i lui DUMNEZEU o poezie, el întotdeauna mă asculta şi mă încuraja mângâindu-mi obrajii rozalii, obraji de fetiţă iubită şi răsfăţată de părinţi, dragii mei părinţi care acum sunt în ceruri şi care mă urmăresc cu ochii lor atât de frumoşi şi buni.

Sătucul meu drag mi-a rămas în suflet pentru totdeauna, CERNA mea cu apa ei limpede şi atât de lină, IORGOVANUL impunător ca un străjer la poarta raiului, dealurile colorate şi câmpiile zâmbitoare, PRUNDUL pe care alergam fără să ştiu de ce şi unde, îmi juleam genunchii, iar ,bunătatea părinţilor mei dragi, oameni simpli şi cinstiţi m-a făcut să merg mai departe, în viaţă, cu inima deschisă, m-a făcut să presar pe cărarea vieţii mele cuvinte prietenoase şi gesturi de iubire pentru toţi oamenii pe care i-am întâmpinat, m-a făcut să mă iubesc pe mine dar mai ales să iubesc viaţa, care este doar una şi care se duce atât de repede.

Poezia pentru mine e ca un pahar cu apă atunci când mor de sete, e ca o adiere de vânt atunci când mor de cald, e ca un sărut pătimaş atunci când iubesc…e atât de frumos momentul când îmi recitesc o poezie că râsul din mine se amestecă cu plânsul şi formează un cuvânt, o frază, un vers, un miracol.
Poţi să fi inginer, poţi să fi medic, poţi să fi economist, poţi să fi cerşetor, poţi să fi actor sau cântăreţ, poţi să fi un simplu muncitor, eşti un om, asta conteză, poezia poate fi scrisă de oricine, ea vine din interior şi se lasă scrisă în cartea vieţii noastre, răsfoind-o atunci când ne aducem aminte de ea.

Iubesc viaţa, iubesc oamenii de pe drum, simt că şi viaţa mă iubeşte pentru că mereu îmi strange mâna atunci când mă pierd pe străzi, atunci când intru în lumea viselor, atunci când nu mă mai regăsesc, iubesc mult viaţa şi zâmbesc tuturor oamenilor ce-mi taie calea, mă bucur că trăiesc, că pot să plâng când vreau, că pot să râd când vreau, că pot sâ ţip noaptea la stele sau ziua la soare, sunt poate prea optimistă pentru lumea aceasta dar, ceea ce este sigur este faptul că: dacă în suflet nu avem iubre atunci nu avem nimic, absolut nimic.